Nina Simone – Portretul unei dive

Ce pot sa spun despre Nina Simone? Ca sunt indragostit nebuneste de muzica ei? Ca sunt prea mic pentru a putea vorbi despre un om atat de mare…??
Nina Simone s-a nascut in anul 1933 in Carolina de Nord (SUA) si a decedat la venerabila varsta de 70 de ani, in 2003. Si-a dorit sa ajunga o mare pianista de concert. A devenit blues si jazz… A devenit vocea unei generatii… Daca vreti sa o descoperiti pe Nina Simone ar trebui sa va umpleti un pahar mare cu whisky, sa ascultati See Lion Woman si sa va imaginati pe malurile Missisippi-ului.
“Voi muri la 70 de ani pentru ca dupa aceasta varsta nu mai urmeaza decat durere”, spunea cantareata de origine afroamericana Nina Simone cu mult timp inainte de a muri – paradoxal – chiar la aceasta varsta. S-a intamplat in 2003, in sudul Frantei, unde se stabilise inca din 1992, dupa o perioada lunga in care a tot schimbat continente – a parasit America in 1970 pentru a se stabili in Barbados (stat insular situat in Antilele Mici), in Africa (Liberia) si apoi in Europa (Elvetia, Olanda si Franta). La un an dupa moartea ei, jurnalistul Sylvia Hampton (prietena apropiata a artistei) a publicat “Break Down and Let It All Out” – o biografie axata mai mult pe viata personala decat pe cariera muzicala a Ninei Simone.
Ceva mai complexa pare a fi “Nina Simone: The Biography”, scrisa de jurnalistul francez David Brun-Lambert si publicata de curand in Marea Britanie. Totusi, desi Brun-Lambert incearca sa acopere intreaga viata a artistei – dramele adolescentei si ale tineretii (a fost refuzata la un conservator de elita din New York din pricina originii afroamericane; a fost batuta si violata de cel de-al doilea sot chiar in noaptea nuntii), pana la cariera sa muzicala si activismul pentru drepturile omului –, cartea nu este insa decat o compilatie reusita ce are la baza autobiografia Ninei Simone “I Put A Spell On You” (1992) si cartea biografica a Sylviei Hampton.
“O carte scrisa pe jumatate” – dupa cum remarca un fan al Ninei Simone pe amazon.com – al carei autor, “asemenea multor francezi, nu e in stare sa faca portretul societatii americane”, noteaza “The Sunday Times”. Poate fi cuprinsa, pana la urma, esenta unui artist complex precum Nina Simone intr-un volum de carte sau intr-un film documentar? Cartile publicate pana acum si documentarele (ex.: “Nina Simone: La Legende”, realizat in anii ‘90 de regizorul Frank Lords, ce prezinta secvente din diferite perioade ale vietii artistei, interviuri cu prietenii, familia si chiar cu Nina Simone) au schitat un portret cat se poate de corect al celei care fost si cantareata, si compozitoare, si pianista, si actrita. Ceva a ramas insa, cel putin pana acum, nespus. La fel cum despre stilul ei muzical, desi a fost trecut de majoritatea criticilor la categoria jazz, nu s-a spus niciodata de ajuns. Numita de fani “marea preoteasa a soul-ului”, Nina Simone (care a renuntat la numele adevarat, Eunice Kathleen Waymon, in 1954, pentru a ascunde de mama ei faptul ca interpreta “muzica diavolului”) a refuzat in fond orice clasificare, formandu-si un repertoriu extrem de divers: pop, blues, folk, gospel, cantece africane sau reinterpretari ale unor piese semnate de Bob Dylan, Leonard Cohen, Bee Gees si Beatles.
“Tinta mea dintotdeauna a fost sa stau departe de orice catogorie. Asta este libertatea mea”, declara la un moment dat artista pentru “The Independent”, adaugand: “Oricum, pentru mine libertatea este definitia jazzului, motiv pentru care nu pot spune ca nu sunt o cantareata de jazz”. Cu toate acestea, artista avea sa explice, in nenumarate interviuri, refuzul ei de a fi plasata la categoria jazz: “Jazzul inseamna, pentru majoritatea albilor, negru si murdarie, iar eu nu cant asta. De aceea nu imi place termenul de «jazz», cum nu i-a placut nici lui Duke Ellington (pianist si compozitor american de jazz – n.r.)”.
Criticul muzical Don Shewey a definit-o, poate, cel mai bine pe Nina Simone cand, in 1993, scria in “Village Voice”: “Nu e o cantareata pop, este o diva, o excentrica incurabila (…) care a combinat foarte bine talentul deosebit cu un temperament vulcanic, ce au transformat-o intr-o forta a naturii”. Oricum, termenul de “diva” pare a fi aprobat de mai multi critici muzicali, desi nu toti erau convinsi ca acest cuvant reuseste sa-i faca un portret complet: “S-ar putea ca denumirea de «diva» sa nu fie suficienta pentru a descrie maiestria ei”, spunea criticul de jazz Don Heckman, citat in 2003 de “Los Angeles Times”. “Pana cand cineva ii va pune o emblema mai expansiva, trebuie sa o numesc astfel pentru ca nimeni nu merita mai mult decat ea acest titlu”, completa Heckman.
Ceea ce impresioneaza cel mai mult la Nina Simone nu e numarul mare de piese (peste 500) pe care le-a cantat cu vocea sau la pian (instrument la care canta inca din copilarie) si nici vocea ei distincta, ragusita. Ci “interpretarea unica si abilitatea ei profunda de a da o noua importanta compozitiilor altor cantareti”, scria in 2005, pe allaboutjazz.com, unul din colaboratorii vechi ai site-ului, Marc Minsker. Lucru dovedit inca de la primele inregistrari in studiourile casei de discuri Bethlehem Records: piesa care a facut-o cunoscuta si, totodata, singurul ei hit ce a ajuns in topul american “Billboard 40”, “I Loves You, Porgy” – de pe albumul de debut “Little Girl Blue” (1958) –, este o reinterpretare a cantecului cu acelasi nume a compozitorului american George Gershwin.
Fraze muzicale inovative, idei sau secvente repetate intotdeauna cu alte intelesuri, forta de a crea, prin cantecele sale, imagini vizuale sau abilitatea de a trece de la strigate la soapte si chiar la tacere (fluctuatii care, de multe ori, erau puse pe seama dereglarilor sale psihice, diagnosticate in anii ‘60 si tinute secret pana in 2004) aveau sa-i defineasca, inca de pe atunci, stilul inconfundabil. Nina Simone a fost, insa, mai mult decat o interpreta. A fost vocea unei generatii care a luptat pentru apararea drepturilor omului. Piesa “Mississippi Goddam”, de pe albumul “Nina Simone in Concert” (1964), a fost inceputul unei perioade muzicale puternic marcate de activism politic la care artista nu a renuntat decat la jumatatea anilor ‘80, cand piesele sale au devenit mult mai introspective, focalizate pe viata sa personala.
Inspirata din intamplari reale dramatice (bombardarea unei biserici din Alabama, unde patru copii de culoare au fost ucisi, precum si asasinarea lui Medgar Evers, cunoscut activist in miscarea pentru drepturile afroamericanilor), “Mississippi Goddam” – boicotata in unele state americane si interzisa la radio – a inaugurat o lunga serie de cantece considerate la acea vreme adevarate imnuri ale miscarilor de eradicare a discriminarii rasiale si sexuale. Cu piese precum “Backlash Blues”, “Old Jim Crow”, “Four Women” sau “To Be Young, Gifted and Black” – aceasta din urma fiind compusa in onoarea prietenei sale Lorraine Hansberry (scriitoare afroamericana, autoare a unor piese de teatru cu puternice mesaje antirasiale) –, artista a devenit un ambasador al “mandriei culturale”, sustinuta de miscarile sociale din anii ‘60-‘70 (“Miscarea Drepturilor Civile ale Afroamericanilor” sau “Puterea Neagra”).
“Nina Simone s-a folosit, asemenea altor jazzisti precum Abbey Lincoln, Max Roach si Charles Mingus, de platforma sa populara pentru a aduce stralucire in colturile urate ale societatii americane”, scria jurnalistul Richard Harrington intr-un articol publicat in 2003 in “The Washington Post”. Si a reusit, poate, mai mult decat atat, pentru ca a crezut cu tarie ca arta poate schimba destine. “Sunt o adevarata rebela cand trebuie sa apar o cauza”, spunea ea cu multi ani in urma. Poate tocmai acest spirit rebel, dincolo de talentul indiscutabil, a transformat-o intr-un mesager al generatiei sale, intr-un artist imposibil de clasificat si intr-o personalitate despre care nu se va putea niciodata spune destul.

Cine a urmat-o: Trupa Beatles a compus piesa “Michelle” (albumul “Rubber Soul”, 1965) pornind de la cantecul “I Put a Spell on You” de pe albumul cu acelasi nume din 1965 al Ninei Simone. Au reinterpretat piese din repretoriul ei Aretha Franklin, Marilyn Manson, David Bowie, The Animals, Muse, Cat Power, Katie Melua si Alicia Keys.
Pe ecran. In 1969 se lansa “Nina”, un documentar de 26 de minute in regia lui Peter Rodis. Acesta si cartea autobiografice “I Put A Spell On You” au stat, in anii ‘90, la baza documentarului “Nina Simone: La Legende”. Anul acesta va fi lansat un nou documentar, bazat pe scriptul scenaristei americane Cynthia Mort, ce are ca subiect principal ultima parte a vietii artistei si relatia cu managerul ei, Clifton Henderson, care a murit in 2006.
Capodopere: “Don’t Let Me Be Misunderstood” (1964) – preluat un an mai tarziu de “The Animals”; “My Baby Just Cares for Me” (1958) – care s-a mentinut in topurile din Marea Britanie aproape noua ani; “I Loves You, Porgy” (1958) – singura ei piesa ce a ajuns in “Billboard 40”.
Retrospectiva: Lansat anul trecut, “To Be Free: The Nina Simone Story” e cea mai complexa biografie muzicala a Ninei Simone, acoperind aproape intreaga sa perioada de creatie: trei CD-uri cu piesele inregistrate intre 1957 si 1993, precum si opt piese nelansate pana acum si un DVD ce cuprinde un scurt documentar (de 23 de minute) cu secvente din noua concerte ale sale.
Surse – Wikipedia, Oana Pulpa (Money Express), Mark Minsker, amaxon.com

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>