John Mayall – The Godfather of British Blues

Despre acest veteran al bluesului britanic (nascut in 1933) sunt foarte multe lucruri de spus, fiind mentorul unor muzicieni de mare clasa precum: chitaristii Eric Clapton si Jack Bruce (Cream), Peter Green si John McVie (Fleetwood Mac), Mick Taylor (Rolling Stones), Steve Ray Vaughn, Dave Edmunds etc. Nu voi face acum o biografie a acestui mare vocalist, chitarist, pianist si muzicutist, acest lucru se va intampla cand vom vorbi de trupa Blues Breakers, fiind pe fuga (trebuie sa ajung la un joc de poker pe “dezbracatelea” cu fetele de la Trident), vreau sa va recomand doar doua albume la care a pus osul la treaba acest dl. Mayall si, vorba unui prieten bun, chiar sunt doua albume pe care merita sa le ascultati inainte de a muri.
Inainte de a aface o scurta descriere a acestor doua albume, vreau sa va mai spun ca am observat (cu foarte mare bucurie) ca bluesul a inceput iar sa fie un gen muzical ascultat si apreciat in Romania, asa cum s-a mai intamplat odata, cand a fost boomul de la inceputul anilor ’90 privind receptarea bluesului in Romania. Atunci au aparut numeroase formatii de blues autohtone si si-au facut aparitia pe scenele din Romania Larry Coryell, Alvin Lee, Jack Bruce, Paul Rodgers si chiar Mayall in persoana (am avut marele noroc sa-i vad pe toti – sic!)

In the Palace of the King – John Mayall a produs in 2007, la varsta de 73 de ani, cel de-al 56-lea album al sau. Acest “nou” album de studio este un tribut pentru Freddy King, unul dintre părinţii blues-ului, aflat in varful carierei sale in anii ’50 si dispărut la mijlocul anilor ’70. King a exercitat o influenta decisiva asupra tuturor muzicienilor importanti care si-au cautat radacinile in blues. Pe langa cover-uri, Mayall a si compus cateva piese inspirate din creatia lui King. Albumul In the Palace of The King merita sa fie ascultat din foarte multe motive. Unul dintre ele este ca reprezinta selectia pieselor favorite ale lui John Mayall, din creatia maestrului sau spiritual. Apoi, alaturi de Mayall (chitara, clape, voce), pe album ii intalnim pe Buddy Whittington si Michael Aarvold la chitara, pe Lon Price si Red Holloway la saxofon, pe Lee Thornburg la trombon, Tom Canning la pian si Hank Van Sickle la bas. O formula drummless daca nu luam in considerare interventiile ritmice la talanga (cowbells) ale lui Joe Yuele.
Una dintre pisele de baza este “Time To Go”(6) compusa in amintirea mamei lui John, trecuta in nefiinta in 2006, cu putin inainte de sarbatorirea centenarului. Toate cele paisprezece piese ale albumului sunt fresh si recomanda un muzician care, folosidu-si din plin experienta de sase decenii petrecute cu chitara in mana, este departe de a fi cazut in capcanele rutinei. Chiar daca stramosii sai nu au cantat cu bumbac in plamani, Mayall pare sa fi venit pe lume pentru a “distila” sentimentele specifice blues-ului de elementele (anti)sociale care l-au generat (lanturi, plantatii etc). Ce ramane este transpunerea in varianta alba a unei muzici nascute din culoare.
Ascultand “You Know That You Love Me”(1), “Goin’ Down”, “Some Other Day, Some Other Time”(3), ” Palace Of The King”(4), “I’d Rather Be Blind”(5), intram, daca nu in palatul regelui, cel putin in atmosfera blues-ului, care pare extrem de simplu cand este cantat de “adevarati”. Pe “Big Legged Woman”(7), Buddy Whittington preia deliberat intreg profilul interpretativ al lui King, inclusiv pe cel tehnic, utilizand acelasi microfon. Rezultatul este “o noua piesa veche”.
In aceeasi atmosfera de imbinare a vechiului cu noul, ascultam apoi “Now I Got A Woman”(8), “I Love You More Every Day”(9), “Help Me Through The Day”(10). Pe “Cannonball Shuffle”(11) a fost invitat Foben Ford, care la randul sau il invitase pe Mayall sa participe la tributul sau pentru acelasi King, din 2003, pe piesa “Keep On Running”. Cu “You’ve Got Me Licked”(12), “King Of The Kings”(13), “Living On The Highway”(14) se incheie un album de blues aparut in 2007.

John Mayall’s Blues Breakers With Eric Clapton – In perioada in care a fost lansat John Mayall`s Blues Breakers With Eric Clapton, in Londra au inceput sa apara grafitti care proclamau, simplu, “Clapton e Dumnezeu”. Oricine se indoieste de calitatile de bluesman ale lui Clapton ar trebui sa asculte acest album coplesitor, care a explodat pe scena muzicii britanice ca un butoi cu pulbere.Clapton paraseste formatia The Yardbirds in cautarea unei trupe puriste si a gasit in Mayall un lider muzical care ii impartaseste gusturile si o figura paterna.In studio, alaturi de basistul John McVie si si tobosarul Hughie Flint, Clapton si Mayall au incercat sa reinvie enrgia recitalurilor live ale trupei. Lucrul e vizibil de la prima melodie, o versiune plina de pasiune a cantecului lui Otis Rush “All Your Love”, in care impresioneaza pasajele impetuoase la orga si replicile “fierbinti” ale chitarei.Urmatoarea compozitie, “Hideaway”, este o mostra memorabila de opulenta interpretativa din partea lui Clapton – pe aceasta varianta a clasicei compozitii a lui Freddie King, tanarul chitarist se dezlantuie furtunos, punandu-si toate fortele la bataie, plin de avant si sigur pe sine. La Fel de stralucitor este Clapton in “Steppin` Out”, o melodie boogie extraordinar de intensa.Mayall a contribuit in aceeasi masura la reusita acestui album. Piesele sale originale precum “Little Girl” sau “Key To Love”, sunt absolut tipice pentru jubilantul deceniu al saptelea, dar nu devin comerciale, ci raman in esenta in traditia muzicii blues.Estuarul Tamisei e poate la mii de kilometri de delta fluviului Mississippi, dar Blues Breakers With Eric Clapton anuleaza distanta dintre ele.

Mai jos aveti un John Mayall vechi, vechi, dar bun ca single malt-ul de 16 ani…

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>